Marți, 29 iulie 2025, începând cu ora 12:00, la Centrul Multifuncțional Educativ pentru Tineret „Jean Constantin” va avea loc vernisajul expoziției „Îngerii de lângă noi”, ce poartă semnătura binecunoscutului artist plastic Levente Csatlós, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și al Uniunii Artiștilor Plastici din Ungaria.
Evenimentul este organizat de Muzeul Național al Marinei Române în parteneriat cu Centrul Cultural Județean Constanța „Teodor T. Burada”, cu prilejul Zilei Marinei Române – 15 august.
Expoziția poate fi vizitată gratuit, în perioada 29 iulie – 18 august 2025, în următorul program:
luni – vineri: interval orar 10:00 – 20:00
sâmbătă – duminică: interval orar 12:00 – 20:00
Vă așteptăm cu drag!
• ÎNGERII DE LÂNGĂ NOI
Dimineața era la fel de frumoasă ca cea de ieri și ca cea viitoare.
Înainte de Facerea Lumii, din primele scântei de Lumină, Dumnezeu a zămislit îngerii. Îi puteai vedea roind prin Paradis, aidoma unor albinuțe îmbelșugate cu polen pe aripile lor străvezii. Era liniște și pace. Țesătura vieții prindea contur, iar apele începeau să se coloreze în tonurile purtătorilor de Lumină: turcoazul catifelat, verdele smarald, albastrul celest și indigoul purtau licăriri de răsărit de Soare ce transfigurau apa în puritatea pântecului de fecioară.
Din când în când, câte o rază gâdila pământul făcându-l să zâmbească. Primul surâs recunoscător născu viața. Bucuria era atât de copleșitoare încât pădurile începuseră a înverzi în toate nuanțele, iar munții prinseseră a se înălța pentru a săruta Cerul. Îngerii vegheau.
Undeva, la capătul lumii, mă oprisem puțin pentru a recuprinde totul. Apa era la fel de darnică, iar Soarele neschimbat. În admirația crepusculului, o barcă se ivi înaintea ochilor. Purta culorile începuturilor. Același verde, albastru, turcoaz și indigo o pictau armonios. M-am îndrăgostit pe loc. Abia după aceea am observat urmele loviturilor de topor. Fusese peticită, iar căușul ei vindecat de mâini pline de iubire.
Am aflat atunci că Lumea primise în gazdă sentimente precum invidia, ura, lăcomia, lipsa de admirație. Însă, tot atunci, am învățat că ele se pot alchimiza prin iubire în speranță, bucurie, admirație, dărnicie. Și așa, Lumea avea să redevină viață, ca la Început. Așa am înțeles desăvârșirea. Întregul prin vindecare nu era rana produsă, ci manifestarea plenară a Creației în dragoste, prin putința reparației. Un întreg nedivizat.
Îngerii roiau ca albinuțele. Îi puteai recunoaște ușor după felul în care bunul lor simț semăna pretutindeni discreția Universului. Nu cereau nimic, în schimb dăruiau totul, iar acesta era singurul mod de recunoaștere: bunătatea lor. Acea bunătate care nu cerea dovada concret-demonstrativă a vreunei mulțumiri ulterioare.
O bunicuță în halat de casă împărțea gogoși copiilor de pe stradă. În buzunare avea un mănunchi de pene de porumbel. Mirosea a pudră de zahăr și cocă dospită. Puțin mai încolo, pe baltă, un pescar cu inimă mare dăruia peștii înapoi apelor, binecuvântându-i cu un surâs, amintindu-le naturalețea înotului fără griji și încrederea în generozitate.
În mijlocul pădurii, cerbul oglindea constelațiile prin sine în sufletele tuturora, așezând roua dimineții prin răsuflarea sa pe fiecare frunză, martor al renașterii. Perseidele zâmbeau, iar Calea Lactee își aranja trena în mod ceremonios. Un pui de lup făcea tumbe de veselie pentru a-și onora binefăcătorul. Fusese mângâiat pe creștet atunci când lumea uitase de ea și de el și se confundase cu tristețea întunericului.
Un băiețel cu sufletul în constelații oglindea Steaua Nordului, arătând direcția îngerului navigator. Acolo, în vuietul mării, negreala prinsese contur. Sfântul își aminti de edecari și de truda neclintită a acestora de a aduce țărmurile la mal. Clipi adânc. În viziunea lui se arăta o barcă-viață doborâtă și înecată în adâncuri.
Mai apoi, un soi de lumină încă neîntâlnită se arătă la linia orizontului. Era Speranța. Mai clipi încă o dată și negreala dispăru. Dincolo de ape, un copil culegea cireșe. Avea aripi-frunze. Nervurile se contopeau cu bătăile inimii lui.
Un matelot închina un pahar de rom în cinstea grațiilor sale, iar corăbiile răspundeau înfoindu-și velele asemenea unor fuste atinse de vânt. Mestecenii își înălțau coloana alb-argintie născând Începutul. Era așa cum trebuia să fie.
Dimineața era la fel de frumoasă ca cea de ieri și ca cea viitoare.
— Alina Csatlós
